Vă ascundeți de lumină prin case, ghemuiți în paturi de spital, în cuiburi de cuci. Pieptul se face atît de mic uneori că nu mai e loc în el nici să respiri. Se strînge într-o tăcere care devine sunet în oglindă. Un pumn se deschide și lasă din el să curgă un rîu toată noaptea. Cînd ești.
Ce am în comun cu singurătatea. Poate felul acela al ei de a se întinde pe stradă cînd plouă și de a se autodetona împrăștiind în toți oamenii particule de argint viu care sugrumă. Prima durere a lumii a fost singurătatea.
Nu mai putea aștepta. Își dorea în fiecare săptămînă o cutie muzicală nouă cu glasurile înregistrate ale unor păsări care se dezvățau să mai fugă. Cu aripile pierdute în așternuturi curate de bumbac, pe două picioare, prin praf.
Ce am în comun cu izgonirea. Poate mersul ei tărăgănat, privirea încruntată și neînțelegerea punctului. Am văzut femei pe stradă care își ridicau poalele fustelor în fața jandarmilor, prin piețele de flori doar ca să le strîngă și deporteze mai aproape de locul unde sufletele ticăloase își uită păcatele. A doua durere a lumii a fost izgonirea.
Iar ploaia Iar teama, mai mare decît cea de cutremur Iar fuga Fuga nu mai e necesară.
