Era iarnă, erai palid

Dacă stau cu fața în jos se vede marea se vede livada înlăcrimată cum tace.
un stol de păsări se lovește de parbriz au murit cel puțin cinci îmi spui
dar le așteaptă o lume mai bună le așteaptă fericirea aceea
frumos colorată, de Cinemascope.
tu ești fericită?
am visat de multe ori noaptea că voi fi mamă
cuibul cald din pântec și senzația de teamă
mă îmbrățișau străinii, îmi dădeau o cană cu lapte
și nu auzeam nimic din ce spuneau —
noi nu rămânem moștenire nimănui.
iar toate duminicile mi le-am luat înapoi
rămăseseră singure pe lume într-un demult târziu și vechi.
într-o iarnă când deveneam străvezie
într-o primăvară când nu mai înțelegeam nici poezia nici materia vie.

Acum strig că sunt mamă și sunt mamă și tu nu știi,
dar înțeleg atât de bine toată ninsoarea asta care cade cutremurându-se.

PabloPicasso-La-Vie-1903

Posted in poem | 3 Comments

În căutarea pietrelor din care a fost aprins primul foc al lumii

Îmbrățișați un necunoscut cu sentimentul că îl iubiți de o viață

îi deveniți înger lui iar el devine îngerul dumneavoastră

nu îl întrebați cum îl cheamă nu îl întrebați dacă a venit să rămînă

nu îl întrebați nimic.

iată ținta voastră, iată marioneta.

împușcați-o, mîncați-o, în sala de teatru să mai rămînă doar muzica din culise a unui pian dezacordat.

Cine a dezbrăcat păpușa? Dar cine a dezbrăcat păpușa?

Un film

se derulează

se derulează

liniște în sală!

păpușa de plastic cu ochii lăsați deschiși intenționat

cuțitul îi tranșează abdomenul

țipă după ajutor

nu de durere nu de teamă

doctorul de păpuși își aruncă piciorul de lemn pe podea și intră în burta ei

ghemuit — păpușa a murit păpușa e mamă

vulpile – ce caută vulpile în scenă?

se derulează

el în vîrful muntelui

ea la poalele muntelui ridică un zmeu de hîrtie

ridică în continuare zmeul de hîrtie

din tăcerea lui de după-amiază se stîrnește o avalanșă

toată zăpada pe care spectatorii și-o imaginează îi umple gura

atunci el în sfîrșit țipă

candelabrul cade — femeia nu a existat niciodată.

pauză.

Cînd o umbră lasă totul în beznă – a unei veri a unui cîine a unei sălcii –

eu devin piatră și tu devii piatră

ne ciocnim mînă în mînă și inimă de inimă și aprindem un foc mare

pădurea e în flăcări, sforile care țin marea suspendată deasupra globului de sticlă se rup

una cîte una

marea se prăbușește peste foc

spală copiii cu pielea mirosind a lapte

acum plecați acasă și uitați ce ați văzut!

Posted in poem | Leave a comment

Deo ludens

una cîte una am aruncat pe geam toate jucăriile

de undeva de lîngă dulap mistrețul rînjește, de colții lui atîrnă fîșii

de tinerețe de amintire a unei fericiri scunde și cuminți de carne plăpîndă de copilărie

nu se mai moare de bătrînețe

ne-au crescut tumori maligne pe limbă, pe linia inimii și pe suflet

(zic unii că ar exista și că ar dansa femeile în jurul lui ca bacantele

să îl ademenească printre oameni)

de tristețe și de singurătate banal și fără a atrage prea mult atenția.

 

geniștii au constatat erori în mecanism

inima se pulverizează

și plouă mai des de la o vreme cineva vrea să ascundă locul crimei să-l spele

cineva acolo sus e un dezertor

pe malul styxului ne tragem răsuflarea ca după un război

o armată de oameni alergînd prin lume în căutarea unui adversar

sau a cuiva pe care să-l iubească

aici ar putea fi un cîmp cu focuri mari o vioară o țigancă dansînd

și vechea limbă alea jacta est

un joc niciodată terminat.

Posted in poem | Leave a comment

Combustia eternei reîntoarceri

„Cineva pe lume are nevoie de mine/ dragostea mea dacă ai nevoie de mine/ o dragostea mea dacă ai nevoie de mine/ gîndește-te la mine/ în spațiul cel mai umilit” (Virgil Mazilescu)


Îl înțeleg pe Nero. Să dea foc orașului unde a iubit o femeie

adulterin, cu gura lui de tiran și cu piciorul în stomac.

Pe Sabinia a întîlnit-o nu departe de Coloseum,

eu pe tine lîngă Ateneu.

Să nu mai rămînă din el decît o siluetă palidă cu cearcăne.

 “

O să fug în orașul Alexandria unde n-ai pășit pe nicio stradă,

O să închiriez o cameră de hotel și pe tavan voi proiecta un film mut

prea puțin conștientă. ce căldură, ce convulsii.

De la marginea orașului voi crede că cineva cîntă la saxofon

iar în gînd un vers din Mazilescu și o voce răgușită a nu știu cui

„patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum”

o noapte lungă întinsă pe spate în cămașa de noapte albă

viața din mine crește, vii spre mine.

de la marginea orașului Alexandria cineva cîntă la saxofon.

Secundele spînzuratului dintre momentul când scaunul îi dispare de sub picioare

și pînă cînd își dă duhul. Atunci își dă seama că ar mai fi avut pentru ce.

Pe spătarul scaunului își așază haina moașele și bocitoarele.

Supraveghează înființarea și colapsul.

Și ah, durează o viață și-un suflet secundele acelea

colecționarul de cerneală a distilat buze de femei tinere care și-au închis ferestrele în luna mai.

Secundele se colorează în roșu.

Nu e nimic roșu în orașul Alexandria, liniștea e fumurie iar pereții galbeni

vîntul mai palid și mai vînăt dimineața tușește ca după o boală din care abia își revine

te-am sărutat și m-au înțeles animalele sălbatice.

 “

Vei veni iar la ușa mea ca după o lungă călătorie

poate vei purta tricoul albastru

mai ții minte tricoul albastru și vara aceea spaniolă

unele lucruri au o combustie internă auzim mașinile pe stradă

cădem mînă peste suflet și un piept mare sare din ființă în decor.

m-am ghemuit în colțul camerei de hotel ca un copil pedepsit pe drept,

m-am ghemuit lîngă un castan bătrîn pe timp de ploaie

și ghemuită mă vei găsi într-o altă dimineață în brațele tale

te vei întreba cum am ajuns acolo

dar asta deja nu mai depinde de noi dragostea mea.

Posted in poem | 1 Comment

Înțelegerea unei arii pe care o ascult dimineața

Vă ascundeți de lumină prin case, ghemuiți în paturi de spital, în cuiburi de cuci. Pieptul se face atît de mic uneori că nu mai e loc în el nici să respiri. Se strînge într-o tăcere care devine sunet în oglindă. Un pumn se deschide și lasă din el să curgă un rîu toată noaptea.                                                                                                                                                   Cînd ești.

Ce am în comun cu singurătatea. Poate felul acela al ei de a se întinde pe stradă cînd plouă și de a se autodetona împrăștiind în toți oamenii particule de argint viu care sugrumă.                                                                                                                                                 Prima durere a lumii a fost singurătatea.

Nu mai putea aștepta. Își dorea în fiecare săptămînă o cutie muzicală nouă cu glasurile înregistrate ale unor păsări care se dezvățau să mai fugă. Cu aripile pierdute în așternuturi curate de bumbac, pe două picioare, prin praf.

Ce am în comun cu izgonirea. Poate mersul ei tărăgănat, privirea încruntată și neînțelegerea punctului. Am văzut femei pe stradă care își ridicau poalele fustelor în fața jandarmilor, prin piețele de flori doar ca să le strîngă și deporteze mai aproape de locul unde sufletele ticăloase își uită păcatele.                                                                                          A doua durere a lumii a fost izgonirea.

Iar ploaia                                                                                                                                                Iar teama, mai mare decît cea de cutremur                                                                                    Iar fuga                                                                                                                                                Fuga nu mai e necesară.

Posted in poem | 2 Comments

Fragilitatea îngerilor de pe cărțile poștale

–Curând se vor proiecta diapozitive cu tineri făcând dragoste sau îmbrățișându-se și vor fi privite cum sunt văzute astăzi cele cu oameni ai peșterilor târându-și de păr femeile–

Stradă. Agorafobie. Miros de oameni, de violete. Cinci trepte. Cheie. Ușă. Cheie. Ibric. Claustrofobie. Vai, nu ești aici, am căutat chiar și în balcon. Durere de fiere. Pat. Gol. Gol. Gol. Goală. Ora cinci și un minut. Și două. Gol. Când limba lungă de la ceas e în partea stângă se spune că e fără.

Ana a învățat să alăpteze cu țigara între buze, ochii ei s-au colorat ca vântul, când privește în gol i se pare că vede în viitor. Mai caută. Da, te ascult.

Fereastră întredeschisă. Frig. Haină de ploaie. Cheie. Ușă. Cheie. Ploaie. Cafenea. Ceai. Nu, vodkă. Se poate fuma?

Oare cum mai arată el?

Sofia decupează oglinda după forma trupului ei. Cu dermatograful desenează pe ea gheara din piept. Spre dimineață a visat că l-a ucis. Începuse să îl urască. Da, îl ura la fel cum tăcea el. Din ce în ce mai tare.

Noaptea se respiră tot mai greu de la o vreme și inima omului, mașinărie veche și uzată, își găsește de bună voie sfârșitul. Încă se mai aude muzică de undeva de departe. O țigancă tânără cântă la acordeon, îi dau un ban să cânte în continuare. Nu Zaraza, încă nu e vremea crinilor, petalele grele nu se mai deschid.

În fiecare noapte mai dispare câte un înger fără zgomot.

Posted in poem | 1 Comment

The Real Life of Sebastian Knight

Fragmentul de mai jos este una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste și de adio pe care le-am citit. Am transcris-o în format electronic din cartea ‘The Real Life of Sebastian Knight’, prima operă a lui Vladimir Nabokov scrisă în engleză în perioada lui de tranziție, când încă nu se mutase în America și locuia în Paris. Pe Internet nu se găsește gratuit și din păcate încă nu este tradusă în limba română.

This will smart, my poor love. Our picnic is finished; the dark road is bumpy and the smallest child in the car is about to be sick. A cheap fool would tell you: you must be brave. But then, anything I might tell you in the way of support or consolation is sure to be milk-puddingy – you know what I mean. You always knew what I meant. The life with you was lovely – and when I say lovely, I mean doves and lilies, and velvet, and that soft pink „v” in the middle and the way your tongue curved up to the long, lingering „l”. Our life together was alliterative, and when I think of all the little things which will die now that we cannot share them, I feel as if we were dead too. And perhaps we are. You see, the greater our happiness was, the hazier its edges grew, as if its outlines were melting, and now it has disolved altogether. I have not stopped loving you; but something is dead in me, and I cannot see you in the mist… This is all poetry. I am lying to you. Lily-livered. There can be nothing more cowardly than a poet beating about the bush. I think you have guessed how things stand: the damned formula of „another woman”. I am desperately unhappy with her – here is one thing which is true. And I think there is nothing much more to be said about that side of the business.

I cannot help feeling there is something essentially wrong about love. Friends may quarrel or drift apart, close relations too, but there is not this pang, this pathos, this fatality which clings to love. Friendship never has that doomed look. Why, what is the matter? I have not stopped loving you, but because I cannot go on kissing your dim dear face, we must part, we must part. Why is it so? What is this mysterious exclusiveness? One may have a thousand friends, but only one love-mate. Harems have nothing to do with this matter: I am speaking of dance, not gymnastics. Or can one imagine a tremendous Turk loving every one of his four hundred wives as I love you? For if I say „two” I have started to count and there is no end to it. There is only one real number: One. And love, apparently, is the best exponent of this singularity.

Good-bye, my poor love. I shall never forget you and never replace you. It would be absurd of me to try and persuade you that you were the pure love, and that this other passion is but a comedy of the flesh. All is flesh and all is purity. But one thing is certain: I have been happy with you and now I am miserable with another. And so life will go on. I shall joke with the chaps at the office and enjoy my dinners (until I get dyspepsia), and read novels, and write verse, and keep an eye on the stocks – and generally behave as I have always behaved. But that does not mean that I shall be happy without you… Every small thing which will remind me of you – the look of disapproval about the furniture in the rooms where you have patted cushions and spoken to the poker, every small thing which we have descried together – will always seem to me one half of a shell, one half of a penny, with the other half kept by you. Good-bye. Go away, go away. Don’t write. Marry Charlie or any other good man with a pipe in his teeth. Forget me now, but remember me afterwards, when the bitter part is forgotten. This blot is not due to a tear. My fountain-pen has broken down and I am using a filthy pen in this filthy hotel room. The heat is terrific and I have not been able to clinch the business I was supposed to bring „to a satisfactory close”, as that ass Mortimer says. I think you have got a book or two of mine – but that is not really important. Please, don’t write. L.”


Posted in Literatură | 1 Comment