Recycle Bin

Prea mult ruj roşu, ochi roşii, câteodată verzi cât casa,

Ţi-ai cumpărat o rochie albastră, de mătase albastră, parcă prea albastră

Până deasupra genunchilor, despicată până în pământ şi înapoi, spre cer.

Mi-ai spus că te duci la piaţă să cumperi un aragaz, o planetă şi o focă,

Dar atunci de ce te-ai epilat înainte, albastro,

Şi de ce te-ai încălţat cu sandalele roşii pe care le porţi doar în prime seri, în prime nopţi, cu primi amanţi?

De ce te-ai întors acasă peste trei ore

Fără ruj pe buze şi cu rochia mototolită?

Cu ochii şi mai roşii, verdele s-a spălat.

O să-ţi arunc sandalele, nu ştiu în care container,

Cel pentru Sticlă, Plastic, Hârtie sau Metal?

O să mai pun eu unul lângă pe care să scrie Roşu,

Unde să se arunce amăgirile şi să se recicleze în iubiri.

Mi-e dor, cum dor, de dor, ridurile

Astăzi mă deghizez în om de zăpadă,

Mă ninge pe tâmple,

Ochii mei să mai vadă nu ştiu,

Împrejur, trecătorii grăbiţi.

Din spatele măştii mele eu le zâmbesc,

Nu-mi răspund, poate nici nu mă văd, poate nu vor.

Mâine mă voi deghiza în vultur.

Am să nimicesc cu aripile mele

Ceea ce a fost ieri un om de zăpadă.

Duminică îmi dau penele jos,

Îmi dau şi pielea,

O să îmi scutur oasele de alb

Şi o să mă preling de pe acoperişul casei tale

Pe fruntea ce nu-mi dă voie să-i număr eu ridurile.

Doi buşteni

Sunt atât de mică, nu am învăţat încă să vorbesc.

Nu am învăţat încă să scriu.

Nu am învăţat încă să citesc.

Am doar câteva luni.

Sunt mică şi camera mi se pare uriaşă.

Înţeleg toate cuvintele pe care mi le spuneţi,

În altă viaţă cred că am vorbit aceeaşi limbă,

Poate am fost o slugă a doamnei Chiajna,

Bunica mi-a citit despre ea.

Mama mi-a spus de dimineaţă

Că am dormit buştean.

Chiar lângă pătuţul meu cu zăbrele

E un tablou mare pe perete,

Cu doi buşteni şi zăpadă.

Cred că în somn am intrat în tablou

Şi am fost şi eu buştean.

Aş vrea să ies din pătuţ şi să încerc să intru din nou în tablou.

Plâng, mama nu înţelege de ce.

Singură nu pot, sunt mică.

Cine or fi cei doi buşteni care au rămas închişi în el?

Poate doi copii care nu s-au mai întors niciodată în pătuţul lor.

Poate doi copii care nu au învăţat să vorbească, să scrie, să meargă, niciodată.

Nu vreau să mai dorm buştean, mamă!

Blocurile plângeau iar Anya nu mai ştia drumul spre casă

Începutul unei povestiri:

Niciodată înainte clădirile nu fuseseră mai apropiate unele de celelalte, aplecându-se asupra bulevardului ca nişte sălcii triste într-un sanctuar profanat de Fomoire[1]. Blocurile plângeau, îndoite sub talpa pervertirii oraşului. Şi-ar fi dorit şi ele să fie acoperite de iederă, să aibă grădini, ca pe vremuri, iar de pe bănci să nu li se mai scuipe batjocoritor seminţe în ochi.

Acum mulţi ani, blocurile aveau suflet. Fiecare apartament contribuia cu câte un aragaz de suflet, un covor de suflet, unele chiar cu o bibliotecă. Ai fi putut zări atunci un surâs nefăţarnic de la etajul patru sau doi oameni îmbrăţişându-se la şase. Ai fi putut auzi un violonist studiind sau o femeie plângând de dor. Acum, oamenii au ostenit. Ei dorm un somn ca un travaliu fără sfârşit cu care s-au obişnuit şi li se pare firesc. Nu mai cântă nimeni în apartamentul 402.

Însă blocurile nu au fost înzestrate de arhitecţii lor cu destoinicia somnului, nici nu îl dorm pe cel al locatarilor lor. Ele lăcrimează acum în locul chiriaşilor molii, şi devin cenuşii, tot mai cenuşii de supărare, fără vlagă ori măduvă în ţevi. Lacrimile picură de pe streşini şi sapă găuri în asfaltul străzilor. Din când în când, mai sare câte o roată a vreunei maşini sau mai moare un om într-un accident, pentru că nu a vrut să îi ofere o cană de suflet blocului.

Clădirile tinere, zvelte, asamblate din tone de oţel şi sticlă, nu au zâmbit niciodată şi nici nu ar aprecia miligrame de spirit la pipetă. Se înalţă fudule etaj peste etaj peste etaj, ca pui de Avicola căsăpiţi şi deplumaţi într-un paralelipiped de carne cu care se hrănesc funcţionarii din mina de oţel şi sticlă. Oţelul le exorcizează suflul şi fiorul, iar ei pleacă spre case pustiiţi, să îşi odihnească maxilarele încordate de rânjete false în corturile triste de beton.

În Evul Mediu, vrăjitoarele netrebnice erau arse pe rug pentru că îşi vindeau sufletele necuratului, tânjind la putere. Astăzi, dorinţa se împarte cu toptanul pe banca şcolii sau la colţ de stradă. Dama cea mai împopoţonată şi râvnită din târg e ea, Averea, Puternicia, Influenţa. Ei îi vând oamenii pe capete sufletul, corporaţie după corporaţie, mărire de salariu după mărire de salariu, până când ajung să se identifice doar cu dosare în sertarul de personal.

---

[1] Fomoirele sunt personaje aparţinând mitologiei celtice, fiinţe malefice care simbolizează  forţele contrainiţiatice şi antievolutive

The woman and the bird cage

This is what I painted this weekend, in the entrance hall, inspired by a wall sticker I’ve seen in H&M Barcelona:

Am început anul cu o carte nouă

Puteţi citi în rândurile de mai jos istorioara cu care am câştigat Cartea Piei Degermark, Dumnezeu numără lacrimile femeilor la concursul Cuvântul îţi aduce cartea de pe http://www.thechronicle.ro/. Subiectul a fost “Imaginaţi un dispozitiv de numărare a lacrimilor femeilor”.

Satul Sansloi se îndepărtase atât de mult de cer, încât nu mai ştia să fie ziuă, nici ploaia nu mai putea să scalde ţarina în viaţă. Era format din două alei intersectate, iar la răscruce se afla o fântână. Poveştile bătrânilor spuneau că pe vremuri în sat poposeau mulţi drumeţi şi că aceea fusese o aşezare binecuvântată. Drumul care lega satul de restul lumii dispăruse complet, odată cu secarea râului lângă care se afla. În Sansloi locuiau nu mai mult de o sută de oameni, toţi de vârstă medie, bătrânii pieriseră cu toţii şi niciun copil nu se mai născuse pe acele meleaguri de ani.
Pe fântâna din centrul satului era o tăbliţă, pe care se putea citi, cu litere topite în fier, următoarea inscripţie: „Jertfa voastră izvorâtă din ochi şi din suflet să-mi daţi, iar eu vă voi dărui şi suflet, şi viaţă, şi bucurie în pântece”. Nimeni nu părea să ia în seamă sau să înţeleagă aceste cuvinte, socotindu-le rodul unui fierar care locuise în sat în urmă cu foarte mulţi ani, nimeni nu le mai ţinea socoteala, şi despre care se spunea că a înnebunit când soţia sa şi-a dat duhul în râu, în incercarea de a-şi salva pruncul în primejdie. Fusese ultimul copil în sat, iar pe ea, ultimii bătrâni o socotiseră a fi ultima femeie care născuse în acel ţinut unde spiritul se prăbuşise iar oamenii nu mai aveau grija să îl aducă înapoi. Oamenii uitaseră să iubească, femeile nu mai ştiau să plângă. Nicio lacrimă nu mai căzuse în fântâna fierarului iar satul a dispărut în nefiinţă şi nimeni nu mai ştie unde a fost. Au rămas în urmă doar cele două alei pustii, iar în perimetrul lor iarba a uitat să mai crească, păsările nu au ştiut să mai zboare.

Cărţi vii cu fruntea creaţă

Fiecare om este rezultatul unei călătorii iniţiatice, borna kilometrică ce te face să fii conştient de locul unde te afli sau poate un indicator care te ajută în propriul tău drum. Oamenii sunt poveşti pe care suntem de multe ori prea orientaţi către sine sau prea zoriţi de ale noastre probleme ca să găsim răgazul să îi ascultăm. Destrămarea firească a trupului material se află în proximitate paradoxală cu dimensiunea diacronică a desăvârşirii spirituale şi aici mă refer în speţă la etate. Nu doresc să generalizez, însă observ inevitabil cum bătrâneţea este schiţată în tablourile afective printr-un filtru eronat, după părerea mea, al ontologiei umane, ca fiind o boală generată de imuabilitatea ciclului firii. M-am gândit de foarte multe ori la om ca entitate şi am ajuns de fiecare dată la concluzia că este un experiment eşuat. Această constatare se aplică foarte bine în cazul evoluţiei sale. La tinereţe, când are parte de toată puterea fizică, duce lipsa unei maturităţi la care rareori ajunge în această perioadă. În alte cazuri, o refuză considerând că are tot timpul din lume pentru a o dobândi şi că are dreptul să fie naiv şi impulsiv. Înaintând, drumul proaspăt asfaltat se uzează şi devine anevoios. Maturitatea e dobândită, dar forţa fizică de a pune în practică ceea ce ar trebui scade considerabil. Cele două nu se află in balanţă iar asta ne face slabi.

Dar nu despre acest lucru doresc să vă vorbesc.

Mă aflam dimineaţă în staţia de autobuz, când un bătrân zâmbitor mi-a amintit că peste două zile vom intra într-un an nou. Mi-a spus că nu ştie când au trecut 87 de ani, timpul se scurge atât de repede şi nu ajungi să te bucuri de tot ceea ce contează. Am empatizat la afirmaţia aceasta, dar mi-am dat brusc seama că între 22 de ani şi 87 e o diferenţă foarte mare şi că nu am cum să-mi dau seama, oricât aş încerca, cum e să fii conştient de inevitabila ta dispariţie care te pândeşte. Dar acest domn zâmbea, mi-am dorit să îl iau în braţe şi să îl adopt ca bunic, singurul său nepot locuieşte în Canada şi îl vede foarte rar. Acest bătrân este unul dintre acei oameni care nu au cui să destăinuiască poveştile unei vieţi, cui să ofere din înţelepciunea sa care i se citeşte pe frunte. Am ascultat mereu cu sfinţenie poveştile bunicilor mei şi îmi dau seama cât de mult îmi lipsesc. Uneori îi priveşti şi nu vezi decât oameni vârstnici preocupaţi de un munte de probleme. Dar în spatele a ceea ce sunt ei acum se află vieţi întregi de întâmplări, călătorii, iubiri, cărţi, oameni. Fiecare bătrân este o poveste care de cele mai multe ori ajunge să nu fie spusă, iar acest lucru se întâmplă din vina noastră. Pentru că suntem tineri, grăbiţi, pentru că nu ştim să ascultăm. Înainte de Crăciun discutam cu un prieten despre bucuria de a dărui, de a îi ajuta pe cei care au nevoie, nu atât material, cât sufleteşte. M-am tot gândit cum aş putea sa realizez acest lucru iar astăzi mi-am dat în sfârşit seama. În 2010 voi fi nepoată de închiriat, voi împărţi zâmbete bunicilor fără nepoţi, bunicilor cu nepoţi prea grăbiţi să îi asculte şi voi vorbi mai des cu bunicii mei, pe care i-aş vrea mai aproape.

“ce prin văzduh zburaţi”

Deasupra capului meu dansează iele,

Învârtindu-se, prea rapid pentru a le desluşi chipurile.

În horă intră şi ursitoarele, nemiloasele,

Sunt la fel de nehotărâte acum ca în ziua când m-am născut.

Ele, blândele, la mine s-au certat de s-a rupt cerul şi a nins,

A plâns viscol peste noi

Şi din troiene a răsărit un zmeu cu trei capete,

Cu unul râzând, cu altul oftând şi cu cel de-al treilea plângând.

Cu toţi ochii mă privea, numai eu puteam să-l văd

Iar mama nu ştia de ce mă zbat în braţele ei, în neputinţă.

Nu ştiu dacă toţi copiii când sunt mici văd zmeul şi aud ursitoarele şoptind destine,

Poate le văd pe toate acestea şi apoi când cresc, le uită.

Din paltinul de la răspântie se aud clopoţei, ielele dansează,

Se îndrăgostesc de vânt şi cine bea apă după ele din fântânile cu cumpănă

Moare de dor.

Preotese înşelătoare, mame de Romuluşi,

Spuneţi-mi voi cum pot să desluşesc ce altora înaintea mea le-a fost însemnat

Pe frunte cu briceagul,

Şi mie au uitat sau n-au ştiut să-mi scrie.

E noapte în Bucureşti 2

E noapte în Bucureşti pentru că nu ştim să privim în jurul nostru, să ne pese. E noapte în Bucureşti când ar putea să fie zi în noi.

E unul dintre acele momente

Când aş vrea să renunţ la toată lumea,

Să se lepede şi ea de mine de tot,

Nu doar fragmentat, cum o face uneori.

Să mă ascund într-un petic de materie

Jumătate vie, un sfert moartă.

Astăzi aş vrea să plâng pentru toate relele lumii.

Pentru bătrânul care merge singur la filme franţuzeşti,

Văduvit prea timpuriu, fără nepoţi, nu a avut copii să-i facă.

Când era tânăr, a văzut Parisul,

Ştie că a fost pentru o singura dată,

E bolnav de inimă, pensia e oricum prea mică,

Şi nici cui povesti nu are.

Pentru copilul de şase luni purtat prin metrouri

Înspre îndestularea unora ce s-au  născut

Ca pietrele de moară, fără suflet.

Un copil care nu va simţi în viaţa lui

Decât sora inanită a dragostei, mila,

Mila trecătorilor care ştiu că banii nu i-ar cumpăra lapte de mamă.

Pentru bătrâna de pe stradă, care nu cerşeşte.

Stă zgribulită în aceleaşi haine pe care purtându-le cândva, zâmbea.

Era ziua când fusese numită profesoară titulară de istorie.

Acum nu-şi mai aminteşte decât că a fost alungată din casa ei

De către un ginere alcoolic şi violent.

Îşi va petrece ultimii ani dormind în scări de blocuri.

Pentru toate tristeţile voastre pe care încercaţi să le ascundeţi cu pleoapele.

Fluture de noapte, tu

 

Nu e nimic mai înşelător în camera aceasta

Decât o femeie cu buze roşii.

Stă singură şi absurdă la o masă pentru două persoane,

Fumul ţigării ei ajunge până la mine.

Mi-l apropii, să îi aud cioturile de gânduri

Exalate de răşinile plămânilor.

Îl respir pe tot

Să ajungă la o parte din anatomia mea

Care să îi tălmăcească singurătatea.

Sufletele femeilor cu buze roşii sunt dintre cele mai greu de diagnosticat

Şi le-aş găsi un colţ în pecetea lui Solomon.

Îşi bea cafeaua cu un plic de zahăr, ca şi ea.

Îmi rulez o ţigară  şi o privesc în continuare

Cum nu ştie să mă privească, la fel ca ea.

E atentă doar la televizorul răstignit pe un perete,

Sus, aproape de tavanul fals cu ţurţuri,

De parcă ar vrea ea însăşi să înveţe scenariul,

Să dea reprezentaţii într-un spectacol

De pe o stradă cu nume ciudat din Sankt Petersburg.

O stradă unde nu pot ajunge, paşaport n-am avut niciodată

Şi nici nu-mi fac pentru-o falenă.

În noaptea aceasta opresc luna,

Dimineaţă mă voi spăla pe mâini de tine.

 

Speculum

În oglindă nu ştiu să mai privesc

Nici ea, din vremuri făurită, nu se pricepe să-mi arate.

Pe spatele-i, hieroglife ce mijesc

Când luna se-mplineşte,

Mefistofelica zace ascunsă în sertar.

Iar ei mă cheamă din mine

Şi de dincolo de sticlă.

Sau poate mă alungă.

Nu pot să îi ating cu palma mea,

Îi zăresc abia în lumină de candelă,

Tămâia arde pe sfârşite.

În nicio ţară pământească nu se vorbeşte limba lor

Şi nici la şcoală nu te-nvaţă.

Nu ştiu a descifra ce-mi spuneţi voi

Şi nici femeia din oglindă

Ce parcă nici nu e femeie.

Ce parcă nici nu e bărbat,

Dar e fiinţă

Şi nu se pricepe a mai fi.

‘he eateth grass as an ox’

Am fost pe punctul să îl înşel pe Behemoth cu pisica de mai jos.

Despre libertate de parc-ar fi aşa de simplu

Din vocabularul de bază al unui foarte bun prieten al meu nu lipseşte în nicio zi cuvântul libertate. Scormoneşte toate situaţiile căutând-o, îi place să creadă că toate faptele sale o au la bază şi se neagă pe sine dacă acţionează contrar ei.

M-am gândit nu de puţine ori cum văd eu libertatea si gândurile mele se contrazic adesea unele pe celelalte, nu ştiu dacă am avut-o, dacă da, când anume, cum m-am simţit atunci, dacă sunt un om liber, cum uneori cred, dacă o reneg sau dacă mi-o doresc cu obstinaţie, dacă fac ce trebuie ca să o obţin sau dacă, involuntar, o reneg. Mi-a trecut prin minte că dacă aş scrie despre ea, rânduindu-mi gândurile, aş fi în stare să o înţeleg şi poate, să o fac pe ea să mă înţeleagă pe mine. Aceasta e tentativa mea.

Mai sus menţionatul factor care a schimbat cursul simţirilor mele în această direcţie este un bun prieten de 28 de ani care a renunţat (adoptând astfel poziţia lui Sartre vis-a-vis de concept, acesta susţinând că în ultima instanţă există întotdeauna alternativa abandonului) la un job cu leafă mai mult decât decentă într-o bancă pentru  a se bucura de trezitul la o oră când noi, tractorişti cu program fix în câmpul muncii, luăm o pauză de la arat şi ne bucurăm de binecuvântata pauză de prânz. Pentru a lua micul dejun, pentru că tot aşa se cheamă şi la 13:00, şi la 14:00, mic dejun se numeşte masa cu care te tratezi când te trezeşti, cu cafea, măsline, pâine prăjită, Jazzanova şi un reader ales.

Pentru a-şi putea petrece restul zilei citind în fotoliu, cafenele şi parcuri iar apoi dezvoltând noi filosofii personale, empatizând sau nu cu părerile autorilor onoraţi. Pentru a se bucura de prieteni seara, odihnit, şi a le vorbi despre libertate.

Oricine ar invidia un asemenea program. Boem, artistic, atins de voluptatea mizeriei în momentul când în cont suflă vântul, într-un final. Uneori mă trezesc dorindu-mi viaţa lui, mă întreb dacă aş putea renunţa la job, la responsabilităţi, plăsmuiesc alternative de trai. Oare cum ar fi dacă m-aş muta pe o insula hippie, să stau la soare, în hamac, cu o chitară în fundal, să nu-mi pese, să citesc, să scriu.

Foarte multe persoane văd un serviciu stabil ca pe o corvoadă, un supliciu, ca pe o închisoare de maximă securitate pentru libertatea individului care sapă tunele de evadare în weekenduri sau concedii medicale fără temei. Mi-e greu să mă decid şi să susţin până la capăt această părere generală, pentru că există şi o alta care mă tentează foarte. Dacă am privi activităţile laborioase dintr-un complet alt unghi, să le considerăm o modalitate de a exalta limitele libertăţii? În momentul în care un individ nu mai munceşte, automat, conform sistemului, nu mai are parale să-şi cumpere cărţi, bilete la concerte, să călătorească şi să îşi satisfacă oricare alte nevoi ale eului, reuşind din dorinţa de a da frâu liberului arbitru să nu facă decât să îi mutileze membrele. Şi e mizerabil gândul că nici libertatea să bei apă nu îţi aparţine în lipsa unei coerenţe financiare. Dar asta cu gălbeneii e un alt virus inventat în laborator, în preajma căruia aş purta şi o mască de oţel, darămite să aprofundez un subiect atât de ros care te trimite instantaneu în cea mai jegoasă depresie si vulnerabilitate.

Libertatea în relaţiile între doi sau mai mulţi parteneri de sex opus e altă mâncare de doradă regală. De ce mai mulţi când cei din jur promovează relaţiile monogame ca pe o pâine caldă, în scopuri egocentriste, de emoliere si hidratare a eului, întinzându-şi propria libertate până în ograda celuilalt, retezând tufe de lauri?

Oamenii sunt egoişti când vine vorba de iubire când tocmai în cazul iubirii ar trebui teoretic să fie vorba de a  dărui şi nu de a primi. Sau poate oamenii sunt egoişti atunci când de fapt nu iubesc, ci doar au impresia asta. Există şi aici uneori o mocirlă autentică, ba mai ceva ca în cazul precedent. Un cuplu nu înseamnă a îi aparţine partenerului tău şi invers, dar ce sens are a spune asta când istoria însăşi e fondată pe încercarea unor popoare de a asupri, cuceri, şi de defensiva altora înspre a-şi păstra libertatea? O actualitate continuă. Întrebarea mea e dacă e a sistemului sau a firii umane în esenţă?

Singura libertate reală pe care o percep ca fiind penetrabilă şi paradoxal, tangibilă, e cea a gândului. Şi dacă suntem liberi sau nu, până la urmă e o chestiune de spectru şi grija mea în acest moment e cum să-mi cenzurez mai bine globul ocular să nu vadă cei din jur câtă libertate am împrumutat din bancă fără cea mai mică intenţie de a o returna.

Şi pentru că doar ne place să credem că suntem liberi şi e mare lucru să admitem că drumul până acolo e lung şi înţesat de reguli multe şi mărunte, textul ăsta e mascat mai ceva ca un transsexual plin de estrogen. Dar nu o mască purtăm toţi şi zâmbetul obligatoriu de colivie?

E noapte în Bucureşti

Un cadavru zace pe carosabil

În intersecţie.

E acoperit cu o pătură veche, murdară.

Nu i-a aprins nimeni o lumânare,

Nu are linişte.

Şoferii îl înjură,

Blochează traficul.

Mamele acoperă ochii odraslelor,

Să nu-l vadă.

Cât timp a trăit,

Nici vecinii nu îi ştiau bine numele.

La serviciu lucra într-un birou fără soare,

Încalzit de o aerotermă

Pe care şi-a cumpărat-o singur,

Firma nu avea buget.

La chioşcul de ziare

Vinde un bărbat

cu mâini mari şi degete groase.

E unul dintre acei oameni

Cărora părinţii le-au dat

Nume de adult din care nu poţi improviza

Unele de alint.

Când a făcut primii paşi,

Bunica lui l-a strigat

Ca pe un muncitor cu spate lat.

Nu a fost niciodată un copil mic,

Dar din privirea lui observi că e acum.

Un copil mic cu mâini mari.

În scara blocului e murdar pe jos.

De la o uşă de la parter până la ieşire

Sunt stropi mari de sânge sau de vin.

Poate cineva a sărbătorit aseară

Sau poate a murit.

La trei dimineaţa, pe bulevard

Se aud ambulanţe.

Te întorci pe partea cealaltă, în pat,

Te plângi că îţi deranjează somnul.

Chiar cu vreo două zile în urmă

Urmăreai un film fără subtitrare

Când ai auzit sirena.

Ai mai fi fost la fel de iritat

Dacă ai fi ştiut că iubita ta e înăuntru?

Oare câţi oameni au murit

La doi metri de tine

În timp ce aşteptai grăbit la semafor?

Canevas/ Canvas

Cine ţi-a pictat, femeie,

Buzele-n apus senin de soare

În mare

Şi ochii în lac vegheat de o cabană ?

Cine ţi-a pictat, femeie,

Tristeţe-n zâmbet

Si o vale adâncă

În colţul gurii mici,

Discrete, de amantă

Vicleană de marchiz

Din vremuri vechi ?

Cine ţi-a pictat, femeie,

Gât de negresă-nlănţuită

În zale de metal

Prinse-ntre ele ca vagoane

De Orient Express ?

Cine ţi-a pictat, femeie,

Sihastre gene cusute de ochi

Brodaţi pe un mileu

Prăfuit, pe megafonul

Unui compozitor surzit de tânăr

De explozia unei mine, în război ?

Cine te-a pictat, femeie,

Lângă mine pe-un perete

Alb dintr-un balcon

Impreună până la următoarea zugrăveală ?

De ce nu te-a pictat privindu-mă ?

De ce nu era poet să creeze un personaj

Indrăgostit de mine ?

Nu stiu, femeie, de ce

Culoarea se duce în timp

Şi într-un muzeu mobil, cu atâtea tablouri,

Nu e nimeni să-l restaureze pe al nostru.

Who painted, my lady,

Your lips in cloudless sunset

In the sea

And eyes in lake closely watched by a chalet?

Who painted, my lady,

Sorrow on your smile

And a deep valley

In the nook of your small,

Discrete mouth of a roguish

Marquis mistress of old times?

Who painted, my lady,

Your neck of a Negress,

Chained in swivels linked together

As wagons of Orient Express?

Who painted, my lady,

Hermit lashes sewed on eyes

Embroidered on a vintage antimacassar

Laid on the megaphone

Of a composer, untimely deafened

By the explosion of a mine, during war?

Who painted you, my lady,

By my side, on a white wall

In a balcony,

Together until the next lick?

Why didn’t he paint you glancing at me?

Why wasn’t he a poet to create a character

In love with me?

I don’t know why, my lady,

The colors fade in time

And in a drifting museum, with so many canvases

There is nobody to restore ours.

Kaleidoscope

I do not know how to help you,

I can’t even do it for myself

My arm is broken,

The left part of my body

Is paralyzed.

I wouldn’t know how to aim

To touch you

Even if I wanted to.

I’m too troubled by

My selfish thoughts.

She’s watching me with the hair

Resting on the rear part of her seat,

She’s beautiful when she’s sad.

Yesterday I was at the North Pole.

Today I’m running towards South

But I know I’ll go back.

I always do.

I straddle like a Humpty Dumpty

And you don’t know the road to the Ecuator.

She’ll pour us a drink,

Still sad,

Still beautiful,

I’ll blame it all on my broken

Kaleidoscope

Or on the wine maybe.

Distorted.

Train blues

În prea multe gări

Prea multe trenuri opresc

Mereu pe aceleaşi şine

Schimbă macazul

Alţi pasageri,

Alţi controlori,

De fiecare dată alt bilet

Valabil o singură călătorie.

Ajungi obosit la destinaţie

Iţi aprinzi o ţigară

Nu te aşteaptă nimeni.

Orele trec frenetic

Paşii tai sunt lenţi

Nu te aşteaptă nimeni

În gară, la hotel,

Iţi bei cafeaua singur.

Ai vrea să iei mereu alt tren

Să te ducă el unde tu nu ai mai fost.

Poate undeva, într-o gară,

Te-aşteaptă totuşi cineva

In too many train stations

Too many trains halt

Always going on the same tracks

Changing their switches

Other passengers,

Other ticket collectors,

Every time another ticket

Available for a trip only.

You reach the destination weary,

Light up a cigarette,

Nobody’s there waiting for you.

The hours are passing by frenetically,

Your footsteps are slack

Nobody’s there waiting for you

At the station, at the hotel

You drink your coffee alone.

You would always take a different train

To take you somewhere you haven’t been before.

Maybe in a station somewhere,

One will be waiting for you, after all.

Tales of ordinary wine

In your balcony, my friend,

There are no plants.

You’ve got four walls

Listening to you in their coldness

And a lover

For each one of them

Neither the walls nor them

Speak your language of civil war

In which patriotism becomes fascism

In time.

Every morning, at noon,

You take the salty cheese and

The olives

Out of the fridge.

The water in this town will rust you

But there is enough wine on the table

For you, today.

Will the weather on that island

Do well to your coughing, my friend?

Bukowski would know how to treat it

With cheap cigars and a lady or two,

So psychologically challenged

That Freud would befriend them.

In that South-oriented studio of yours,

Paint your closeted flamenco dancers,

More queer than Gael Garcia Bernal

In La Mala Educacion.

Their revolution is yours.

Hopscotch

Şi nu mai ştiu nici eu

Prea bine

Cum se face

Că ieri te vroiam

Şi m-aş fi sacrificat un

El Camino

De la Bucureşti în Timbuktu,

Iar azi..

Mă gândesc că e mai decent

Să desenez

Cu creta

Un şotron în faţa blocului.

Dacă din întâmplare

Sau intenţionat

Greşesc un pas..

Ştii şi tu cum e asfaltul

După ploaie

Mai ales când îmi încalţ

Pantofii invers,

n-o să-ţi mai răspund

la telefon

chiar dacă porţi tricoul albastru

când mă suni.

Cantec toamnei/ Sonnet to the Fall

Cantec toamnei

Astăzi, iubito,

mi-aş dori să existe diateză pasivă pentru verbul a ploua.

Te-a strâns toamna in braţe mai tare decât aş putea eu să o fac

cu mâini de om.

Părul tau e mai aspru

şi nici frunzele stejarilor nu mai sunt aşa de verzi.

Plouă prin pori

şi toate tâmplele tale freamătă

lipite de obrazul meu sihastru

ca o floarea soarelui cruţată de septembrie.

Si vrei să zbori spre ţările calde, iubito,

să mă laşi să te aştept anotimpuri..

Sonnet to the Fall

Today, my love,

I wish there were a passive voice for the verb “to rain”.

The fall has snuggled you stronger than I could ever

Do it with hands of a human.

Your hair feels stiffer

And the leaves of oaks aren’t that green anymore either..

It rains through pores

And all of your temples are quivering

Bound to my jowl, hermit as

a sun-flower, spared by September.

You want to fly away, my love,

And let me wait for you for seasons…