Din vocabularul de bază al unui foarte bun prieten al meu nu lipseşte în nicio zi cuvântul libertate. Scormoneşte toate situaţiile căutând-o, îi place să creadă că toate faptele sale o au la bază şi se neagă pe sine dacă acţionează contrar ei.
M-am gândit nu de puţine ori cum văd eu libertatea si gândurile mele se contrazic adesea unele pe celelalte, nu ştiu dacă am avut-o, dacă da, când anume, cum m-am simţit atunci, dacă sunt un om liber, cum uneori cred, dacă o reneg sau dacă mi-o doresc cu obstinaţie, dacă fac ce trebuie ca să o obţin sau dacă, involuntar, o reneg. Mi-a trecut prin minte că dacă aş scrie despre ea, rânduindu-mi gândurile, aş fi în stare să o înţeleg şi poate, să o fac pe ea să mă înţeleagă pe mine. Aceasta e tentativa mea.
Mai sus menţionatul factor care a schimbat cursul simţirilor mele în această direcţie este un bun prieten de 28 de ani care a renunţat (adoptând astfel poziţia lui Sartre vis-a-vis de concept, acesta susţinând că în ultima instanţă există întotdeauna alternativa abandonului) la un job cu leafă mai mult decât decentă într-o bancă pentru a se bucura de trezitul la o oră când noi, tractorişti cu program fix în câmpul muncii, luăm o pauză de la arat şi ne bucurăm de binecuvântata pauză de prânz. Pentru a lua micul dejun, pentru că tot aşa se cheamă şi la 13:00, şi la 14:00, mic dejun se numeşte masa cu care te tratezi când te trezeşti, cu cafea, măsline, pâine prăjită, Jazzanova şi un reader ales.
Pentru a-şi putea petrece restul zilei citind în fotoliu, cafenele şi parcuri iar apoi dezvoltând noi filosofii personale, empatizând sau nu cu părerile autorilor onoraţi. Pentru a se bucura de prieteni seara, odihnit, şi a le vorbi despre libertate.
Oricine ar invidia un asemenea program. Boem, artistic, atins de voluptatea mizeriei în momentul când în cont suflă vântul, într-un final. Uneori mă trezesc dorindu-mi viaţa lui, mă întreb dacă aş putea renunţa la job, la responsabilităţi, plăsmuiesc alternative de trai. Oare cum ar fi dacă m-aş muta pe o insula hippie, să stau la soare, în hamac, cu o chitară în fundal, să nu-mi pese, să citesc, să scriu.
Foarte multe persoane văd un serviciu stabil ca pe o corvoadă, un supliciu, ca pe o închisoare de maximă securitate pentru libertatea individului care sapă tunele de evadare în weekenduri sau concedii medicale fără temei. Mi-e greu să mă decid şi să susţin până la capăt această părere generală, pentru că există şi o alta care mă tentează foarte. Dacă am privi activităţile laborioase dintr-un complet alt unghi, să le considerăm o modalitate de a exalta limitele libertăţii? În momentul în care un individ nu mai munceşte, automat, conform sistemului, nu mai are parale să-şi cumpere cărţi, bilete la concerte, să călătorească şi să îşi satisfacă oricare alte nevoi ale eului, reuşind din dorinţa de a da frâu liberului arbitru să nu facă decât să îi mutileze membrele. Şi e mizerabil gândul că nici libertatea să bei apă nu îţi aparţine în lipsa unei coerenţe financiare. Dar asta cu gălbeneii e un alt virus inventat în laborator, în preajma căruia aş purta şi o mască de oţel, darămite să aprofundez un subiect atât de ros care te trimite instantaneu în cea mai jegoasă depresie si vulnerabilitate.
Libertatea în relaţiile între doi sau mai mulţi parteneri de sex opus e altă mâncare de doradă regală. De ce mai mulţi când cei din jur promovează relaţiile monogame ca pe o pâine caldă, în scopuri egocentriste, de emoliere si hidratare a eului, întinzându-şi propria libertate până în ograda celuilalt, retezând tufe de lauri?
Oamenii sunt egoişti când vine vorba de iubire când tocmai în cazul iubirii ar trebui teoretic să fie vorba de a dărui şi nu de a primi. Sau poate oamenii sunt egoişti atunci când de fapt nu iubesc, ci doar au impresia asta. Există şi aici uneori o mocirlă autentică, ba mai ceva ca în cazul precedent. Un cuplu nu înseamnă a îi aparţine partenerului tău şi invers, dar ce sens are a spune asta când istoria însăşi e fondată pe încercarea unor popoare de a asupri, cuceri, şi de defensiva altora înspre a-şi păstra libertatea? O actualitate continuă. Întrebarea mea e dacă e a sistemului sau a firii umane în esenţă?
Singura libertate reală pe care o percep ca fiind penetrabilă şi paradoxal, tangibilă, e cea a gândului. Şi dacă suntem liberi sau nu, până la urmă e o chestiune de spectru şi grija mea în acest moment e cum să-mi cenzurez mai bine globul ocular să nu vadă cei din jur câtă libertate am împrumutat din bancă fără cea mai mică intenţie de a o returna.
Şi pentru că doar ne place să credem că suntem liberi şi e mare lucru să admitem că drumul până acolo e lung şi înţesat de reguli multe şi mărunte, textul ăsta e mascat mai ceva ca un transsexual plin de estrogen. Dar nu o mască purtăm toţi şi zâmbetul obligatoriu de colivie?
my love.
It’s as if I am walking among graves,
Barefoot.
They were brought from the high seas
From among algae and whirls
and turn abreast in the sand on your body.
You have hundreds of corpses on you,
my love.
And your skin, sun burnt,
Smells like the wake of my happiness.
Drumul până la locul întâlnirii mi s-a părut la fel de lung ca cel pe care l-am parcurs la cinci ani cu tricicleta dintr-un capăt în altul al satului, în vacanţa de vară la ţară. Mai lung decât şase virgulă cinci etape de foc copulatoriu precoce cu prostituata rusoaică pe care am primit-o cadou la 18 ani. Treizecişidouă de minute pe ceas. După fiecare minut vedeam un cuc imaginar cum iese din cadran şi mă loveşte în faţă. Am aşteptat-o încă şase minute în faţa unor scări, privind când la norii de pe cer, care mă temeam că or fi impiedicat-o să iasă din casă, când la femeile care se iveau de pe strada îngustă, sperând că următoarea va fi ea. Făcuse pesemne pact cu marea, care-i împrumutase valuri să-i alerge pe sub fustă. Ziua aceea mirosea a compot, iar cerceii ei cu cireşe erau cele mai colorate lucruri din oraş.
Asociaţia Umanistă Română va organiza duminică, 21 iunie, ora 20.00, în Piaţa Constituţiei (pe trotuarul din Bd. Libertăţii – de lângă gardul Palatului Parlamentului, în dreptul Pieţei Constituţiei), un protest inedit împotriva modalităţii abuzive şi nedemocratice prin care Guvernul României încearcă să impună noile proiecte de Cod Civil şi Cod Penal prin asumarea răspunderii in Parlament.
Persoanele prezente la acţiune vor realiza o “furtună” de blitz-uri fotografiind,
poate pentru ultima dată legal, zona respectivă.
Cu cine vroiam să vorbesc? Habar n-aveam cum o cheamă. Ce puteam să fac, să o etichetez? Să-i spun că aş dori să discut cu domnişoara cu părul creţ din gară? Că e domnişoară sau nu, n-aveam cum descifra.. poate avea părul creţ de la permanent, poate s-a tuns, iar gară e un cuvânt atât de urât pentru a începe o conversaţie.
- Îmi pare rău, nu v-am reţinut numele, ne-am cunoscut..
Nu, cunoscut e un cuvânt prea mare, şchiopătez azi printre cuvinte nelalocul lor, cu multe consoane. Trebuia să mă gândesc înainte de a forma numărul, să îmi fi notat pe o hârtie ce am de spus, cum făceam de fiecare dată când eram puber şi vroiam să sun vreo fată. De sunat nu le sunam niciodată, doar îmi imaginam că vorbesc cu ele şi le zâmbeam la şcoală ca şi când aş fi vorbit în realitate. Se uitau ciudat la mine, iar diriginta i-a spus mamei că sunt desfrânat şi că-mi fug ochii, s-a speriat şi fiind femeie cu frica lui Dumnezeu, conservatoare, m-a pus să citesc în fiecare seară câte zece rugăciuni.
- Ne-am întâlnit în urmă cu trei luni pe drumul dinspre mare.
- Aa, Andrei, nu am auzit nimic de tine atâta timp.. Îmi permiţi să-ţi spun Andrei, da? Îmi sună a nume de bărbat care călătoreşte singur şi aşa te-am avut fotografiat până acum în minte, ca pe un Andrei.
- Mă bucur că îţi aminteşti de mine, Andreea. Andreea e nume de femeie care călătoreşte singură?
- Posibil, dar Irina e nume de femeie căreia nu îi place deloc să pornească singură la drum.
