Era iarnă, erai palid

Dacă stau cu fața în jos se vede marea se vede livada înlăcrimată cum tace.
un stol de păsări se lovește de parbriz au murit cel puțin cinci îmi spui
dar le așteaptă o lume mai bună le așteaptă fericirea aceea
frumos colorată, de Cinemascope.
tu ești fericită?
am visat de multe ori noaptea că voi fi mamă
cuibul cald din pântec și senzația de teamă
mă îmbrățișau străinii, îmi dădeau o cană cu lapte
și nu auzeam nimic din ce spuneau —
noi nu rămânem moștenire nimănui.
iar toate duminicile mi le-am luat înapoi
rămăseseră singure pe lume într-un demult târziu și vechi.
într-o iarnă când deveneam străvezie
într-o primăvară când nu mai înțelegeam nici poezia nici materia vie.

Acum strig că sunt mamă și sunt mamă și tu nu știi,
dar înțeleg atât de bine toată ninsoarea asta care cade cutremurându-se.

În căutarea pietrelor din care a fost aprins primul foc al lumii

Îmbrățișați un necunoscut cu sentimentul că îl iubiți de o viață

îi deveniți înger lui iar el devine îngerul dumneavoastră

nu îl întrebați cum îl cheamă nu îl întrebați dacă a venit să rămînă

nu îl întrebați nimic.

iată ținta voastră, iată marioneta.

împușcați-o, mîncați-o, în sala de teatru să mai rămînă doar muzica din culise a unui pian dezacordat.

Cine a dezbrăcat păpușa? Dar cine a dezbrăcat păpușa?

”

Un film

se derulează

se derulează

liniște în sală!

”

păpușa de plastic cu ochii lăsați deschiși intenționat

cuțitul îi tranșează abdomenul

țipă după ajutor

nu de durere nu de teamă

doctorul de păpuși își aruncă piciorul de lemn pe podea și intră în burta ei

ghemuit — păpușa a murit păpușa e mamă

”

vulpile – ce caută vulpile în scenă?

”

se derulează

”

el în vîrful muntelui

ea la poalele muntelui ridică un zmeu de hîrtie

ridică în continuare zmeul de hîrtie

din tăcerea lui de după-amiază se stîrnește o avalanșă

toată zăpada pe care spectatorii și-o imaginează îi umple gura

atunci el în sfîrșit țipă

candelabrul cade — femeia nu a existat niciodată.

”

pauză.

”

Cînd o umbră lasă totul în beznă – a unei veri a unui cîine a unei sălcii –

eu devin piatră și tu devii piatră

ne ciocnim mînă în mînă și inimă de inimă și aprindem un foc mare

pădurea e în flăcări, sforile care țin marea suspendată deasupra globului de sticlă se rup

una cîte una

marea se prăbușește peste foc

spală copiii cu pielea mirosind a lapte

”

acum plecați acasă și uitați ce ați văzut!

Deo ludens

una cîte una am aruncat pe geam toate jucăriile

de undeva de lîngă dulap mistrețul rînjește, de colții lui atîrnă fîșii

de tinerețe de amintire a unei fericiri scunde și cuminți de carne plăpîndă de copilărie

nu se mai moare de bătrînețe

ne-au crescut tumori maligne pe limbă, pe linia inimii și pe suflet

(zic unii că ar exista și că ar dansa femeile în jurul lui ca bacantele

să îl ademenească printre oameni)

de tristețe și de singurătate banal și fără a atrage prea mult atenția.

 

geniștii au constatat erori în mecanism

inima se pulverizează

și plouă mai des de la o vreme cineva vrea să ascundă locul crimei să-l spele

cineva acolo sus e un dezertor

pe malul styxului ne tragem răsuflarea ca după un război

o armată de oameni alergînd prin lume în căutarea unui adversar

sau a cuiva pe care să-l iubească

aici ar putea fi un cîmp cu focuri mari o vioară o țigancă dansînd

și vechea limbă alea jacta est

un joc niciodată terminat.

Combustia eternei reîntoarceri

„Cineva pe lume are nevoie de mine/ dragostea mea dacă ai nevoie de mine/ o dragostea mea dacă ai nevoie de mine/ gîndește-te la mine/ în spațiul cel mai umilit” (Virgil Mazilescu)

Îl înțeleg pe Nero. Să dea foc orașului unde a iubit o femeie

adulterin, cu gura lui de tiran și cu piciorul în stomac.

Pe Sabinia a întîlnit-o nu departe de Coloseum,

eu pe tine lîngă Ateneu.

Să nu mai rămînă din el decît o siluetă palidă cu cearcăne.

 “

O să fug în orașul Alexandria unde n-ai pășit pe nicio stradă,

O să închiriez o cameră de hotel și pe tavan voi proiecta un film mut

prea puțin conștientă. ce căldură, ce convulsii.

De la marginea orașului voi crede că cineva cîntă la saxofon

iar în gînd un vers din Mazilescu și o voce răgușită a nu știu cui

„patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum”

o noapte lungă întinsă pe spate în cămașa de noapte albă

viața din mine crește, vii spre mine.

de la marginea orașului Alexandria cineva cîntă la saxofon.

“

Secundele spînzuratului dintre momentul când scaunul îi dispare de sub picioare

și pînă cînd își dă duhul. Atunci își dă seama că ar mai fi avut pentru ce.

Pe spătarul scaunului își așază haina moașele și bocitoarele.

Supraveghează înființarea și colapsul.

Și ah, durează o viață și-un suflet secundele acelea

colecționarul de cerneală a distilat buze de femei tinere care și-au închis ferestrele în luna mai.

Secundele se colorează în roșu.

Nu e nimic roșu în orașul Alexandria, liniștea e fumurie iar pereții galbeni

vîntul mai palid și mai vînăt dimineața tușește ca după o boală din care abia își revine

te-am sărutat și m-au înțeles animalele sălbatice.

 “

Vei veni iar la ușa mea ca după o lungă călătorie

poate vei purta tricoul albastru

mai ții minte tricoul albastru și vara aceea spaniolă

unele lucruri au o combustie internă auzim mașinile pe stradă

cădem mînă peste suflet și un piept mare sare din ființă în decor.

m-am ghemuit în colțul camerei de hotel ca un copil pedepsit pe drept,

m-am ghemuit lîngă un castan bătrîn pe timp de ploaie

și ghemuită mă vei găsi într-o altă dimineață în brațele tale

te vei întreba cum am ajuns acolo

dar asta deja nu mai depinde de noi dragostea mea.

Înțelegerea unei arii pe care o ascult dimineața

Vă ascundeți de lumină prin case, ghemuiți în paturi de spital, în cuiburi de cuci. Pieptul se face atît de mic uneori că nu mai e loc în el nici să respiri. Se strînge într-o tăcere care devine sunet în oglindă. Un pumn se deschide și lasă din el să curgă un rîu toată noaptea.                                                                                                                                                   Cînd ești.

Ce am în comun cu singurătatea. Poate felul acela al ei de a se întinde pe stradă cînd plouă și de a se autodetona împrăștiind în toți oamenii particule de argint viu care sugrumă.                                                                                                                                                 Prima durere a lumii a fost singurătatea.

Nu mai putea aștepta. Își dorea în fiecare săptămînă o cutie muzicală nouă cu glasurile înregistrate ale unor păsări care se dezvățau să mai fugă. Cu aripile pierdute în așternuturi curate de bumbac, pe două picioare, prin praf.

Ce am în comun cu izgonirea. Poate mersul ei tărăgănat, privirea încruntată și neînțelegerea punctului. Am văzut femei pe stradă care își ridicau poalele fustelor în fața jandarmilor, prin piețele de flori doar ca să le strîngă și deporteze mai aproape de locul unde sufletele ticăloase își uită păcatele.                                                                                          A doua durere a lumii a fost izgonirea.

Iar ploaia                                                                                                                                                Iar teama, mai mare decît cea de cutremur                                                                                    Iar fuga                                                                                                                                                Fuga nu mai e necesară.

Fragilitatea îngerilor de pe cărțile poștale

–Curând se vor proiecta diapozitive cu tineri făcând dragoste sau îmbrățișându-se și vor fi privite cum sunt văzute astăzi cele cu oameni ai peșterilor târându-și de păr femeile–

Stradă. Agorafobie. Miros de oameni, de violete. Cinci trepte. Cheie. Ușă. Cheie. Ibric. Claustrofobie. Vai, nu ești aici, am căutat chiar și în balcon. Durere de fiere. Pat. Gol. Gol. Gol. Goală. Ora cinci și un minut. Și două. Gol. Când limba lungă de la ceas e în partea stângă se spune că e fără.

Ana a învățat să alăpteze cu țigara între buze, ochii ei s-au colorat ca vântul, când privește în gol i se pare că vede în viitor. Mai caută. Da, te ascult.

Fereastră întredeschisă. Frig. Haină de ploaie. Cheie. Ușă. Cheie. Ploaie. Cafenea. Ceai. Nu, vodkă. Se poate fuma?

Oare cum mai arată el?

Sofia decupează oglinda după forma trupului ei. Cu dermatograful desenează pe ea gheara din piept. Spre dimineață a visat că l-a ucis. Începuse să îl urască. Da, îl ura la fel cum tăcea el. Din ce în ce mai tare.

Noaptea se respiră tot mai greu de la o vreme și inima omului, mașinărie veche și uzată, își găsește de bună voie sfârșitul. Încă se mai aude muzică de undeva de departe. O țigancă tânără cântă la acordeon, îi dau un ban să cânte în continuare. Nu Zaraza, încă nu e vremea crinilor, petalele grele nu se mai deschid.

În fiecare noapte mai dispare câte un înger fără zgomot.

The Real Life of Sebastian Knight

Fragmentul de mai jos este una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste și de adio pe care le-am citit. Am transcris-o în format electronic din cartea ‘The Real Life of Sebastian Knight’, prima operă a lui Vladimir Nabokov scrisă în engleză în perioada lui de tranziție, când încă nu se mutase în America și locuia în Paris. Pe Internet nu se găsește gratuit și din păcate încă nu este tradusă în limba română.

„This will smart, my poor love. Our picnic is finished; the dark road is bumpy and the smallest child in the car is about to be sick. A cheap fool would tell you: you must be brave. But then, anything I might tell you in the way of support or consolation is sure to be milk-puddingy – you know what I mean. You always knew what I meant. The life with you was lovely – and when I say lovely, I mean doves and lilies, and velvet, and that soft pink „v” in the middle and the way your tongue curved up to the long, lingering „l”. Our life together was alliterative, and when I think of all the little things which will die now that we cannot share them, I feel as if we were dead too. And perhaps we are. You see, the greater our happiness was, the hazier its edges grew, as if its outlines were melting, and now it has disolved altogether. I have not stopped loving you; but something is dead in me, and I cannot see you in the mist… This is all poetry. I am lying to you. Lily-livered. There can be nothing more cowardly than a poet beating about the bush. I think you have guessed how things stand: the damned formula of „another woman”. I am desperately unhappy with her – here is one thing which is true. And I think there is nothing much more to be said about that side of the business.

I cannot help feeling there is something essentially wrong about love. Friends may quarrel or drift apart, close relations too, but there is not this pang, this pathos, this fatality which clings to love. Friendship never has that doomed look. Why, what is the matter? I have not stopped loving you, but because I cannot go on kissing your dim dear face, we must part, we must part. Why is it so? What is this mysterious exclusiveness? One may have a thousand friends, but only one love-mate. Harems have nothing to do with this matter: I am speaking of dance, not gymnastics. Or can one imagine a tremendous Turk loving every one of his four hundred wives as I love you? For if I say „two” I have started to count and there is no end to it. There is only one real number: One. And love, apparently, is the best exponent of this singularity.

Good-bye, my poor love. I shall never forget you and never replace you. It would be absurd of me to try and persuade you that you were the pure love, and that this other passion is but a comedy of the flesh. All is flesh and all is purity. But one thing is certain: I have been happy with you and now I am miserable with another. And so life will go on. I shall joke with the chaps at the office and enjoy my dinners (until I get dyspepsia), and read novels, and write verse, and keep an eye on the stocks – and generally behave as I have always behaved. But that does not mean that I shall be happy without you… Every small thing which will remind me of you – the look of disapproval about the furniture in the rooms where you have patted cushions and spoken to the poker, every small thing which we have descried together – will always seem to me one half of a shell, one half of a penny, with the other half kept by you. Good-bye. Go away, go away. Don’t write. Marry Charlie or any other good man with a pipe in his teeth. Forget me now, but remember me afterwards, when the bitter part is forgotten. This blot is not due to a tear. My fountain-pen has broken down and I am using a filthy pen in this filthy hotel room. The heat is terrific and I have not been able to clinch the business I was supposed to bring „to a satisfactory close”, as that ass Mortimer says. I think you have got a book or two of mine – but that is not really important. Please, don’t write. L.”

***

ce-i locul acesta unde noaptea și-a desfăcut picioarele

să primească nebunii. de ce râd spânzurații.

trezește-te.
trezește-te!
nu pot
dacă voi merge mai departe în genunchi
și voi alege drumul cu pietre
cerul se va zvârcoli
și pământul se va cutremura
încercând să se sărute
îngerii își vor acoperi gurile cu mâna
să nu-i audă câinii și copiii cum râd
cei care dorm vor continua să doarmă.
eu care te-am sărutat de o mie de ori
și încă de vreo șase pe ascuns te voi uita.
tu înalt și grav și frumos mă vei uita din nou
nu vom mai auzi cerul cum își întinde genele                                                                              spre mijlocul pământului.
trezește-te!
așa e dragostea, ca o toamnă pe soare
de nici n-o simți că-i toamnă.
să plec să plâng să plouă steaua polară și sălbaticia și teama
trezește-te!
nu pot

În depărtare se mai aude

Înainte de a mă naște nu vedeam decât alb-negru,

dumnezeu îmi suda oasele atât de încet

că ușile s-au deschis de o mie de ori să lase oamenii

să intre la dezasamblat.

Nimic, nu-mi amintesc nimic,

nici deșertul, nici muntele,

nici noaptea când căutam răsăritul, desculță.

Caprice Bohémien

Ce gură strâmbă, prăpastie din care se aruncă turbatele cuvinte, nespuse de demult. Mi le sugrumă pieptul. Le prind de păr și le opăresc în tot ce îmi e sfânt.

E timpul de plecare, nedreapta oră frauduloasă când ochii mi se tulbură de vânt și de dragoste iar genunchii se târăsc singuri și-mi cer cu limbă de moarte și tălpile.

Eu sunt de scurtă vreme mută, culoarea ochilor mi se schimbă la fiecare eclipsă de lună iar spatele devine mai lat când plouă, să aibă loc să cadă pe el copiii alungați din cer, vinovați că și-au ascuns trupurile mici pe sub aripi de vulturi.

Ți-am mai spus, nu caut fericirea, chiar dacă uneori mâinile mi se împreunează rugătoare șoptindu-i „tu n-ai gândit să mergi în jos și către mine, să ne mușcăm de urechi și să ne mai despărțim doar când va orbi, silit de moarte, soarele?”

Ascultă-mă, de ce s-o vreau când desfrânata trudește pentru toți? Mi-ar cere în schimb mințile, așa că o să-i arunc sufletul ca unui câine. Atunci voi fi mai ușoară iar în palme mi se vor descuia hărți de drumuri și nelegate plânsete de nomazi pe muzica lui Rachmaninov.

Seară de Poezie

Vă invit sâmbătă, 15 ianuarie, ora 19:00 la un recital de poezie în cinstea aniversării a 161 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Evenimentul va avea loc la restaurantul Mandala, situat pe strada Paleologu nr. 20 (zona Mântuleasa).

Împreună cu Radu Ianovi, am selectat câteva dintre creațiile marelui poet român care continuă să fie o inspirație pentru poporul nostru și un simbol al desăvârșirii sentimentelor în limbaj poetic.
Vom împărtăși așadar cu voi unele dintre poemele sale cele mai dragi nouă cu speranța că vom reuși să creăm împreună, în compania muzicii în surdină și a unui ceai cald cu miresme de iarnă, o atmosferă desprinsă din cotidian, în brațele Poeziei.

După acest moment, Radu Ianovi și cu mine vom citi câteva dintre poemele scrise de noi.

“…poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern și că, geloasă de propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător.” (Garabet Ibrăileanu — Studii literare)

Într-una din acele nopți

Există totuși bandaje pentru orbirea mea dar nu și cuvinte care să îmi înșele slăbiciunea de a mai crede.

Acum aștept să fiarbă cafeaua să alunge din casă tot mirosul de boală închipuită.

Din când în când privesc pe fereastră cu teama că poate voi mai rătăci pe multe drumuri și îmi vor mai răsări mulți ochi pe chip până să învăț să îmi modelez palmele după toate sferele care se învârt neîncetat și cu o gravitate reală, amețitoare. Oricând, la ce oră?

Din camera mea aud cum cafeaua dă în foc dar nu mă ridic de pe scaun.

„Să o alungați de acolo chiar acum, să plece să își găsească adăpost în altă parte, aruncați-i hainele în stradă! Ea ne trădează lumea visând.”

Fără să mai aștept vreun răspuns, mi-am aruncat pe fereastră țigara, m-am mirat de o linie nouă care s-a scris de dimineață în palma mea dreaptă și am aprins toate cele trei lămpi să dansez cu cele trei umbre pe care mi le-a pus la dispoziție lumina.

Recunosc, îmi născocesc uneori trupuri de pasăre ca să nu mă pot prăbuși la pământ, ca să nu mă încred în întâmplătoare amintiri izolate când nu-mi puteam găsi leacul în nicio sferă.

Poate că e ultima zi când îmi mai dau voie să îmi umplu lada de zestre doar cu muzică și fum.

Poem la megafon

Mă întind spre tine cu inima deschisă ca un cioc de pasăre înfometată care își caută fericirea în cioburi de oglindă.

E iarnă și mi-e frig, lipsa începe să devină necruțătoare.

Iarna e o domnișoară singură și în ce delir poftește la dans muritorii de pe stradă să le arate cum se ninge curat din cea mai sfârșită inimă.

Fur zile din calendare vechi, pentru ceilalți oameni înseamnă doar trecut dar vreau să aflu când și-a pierdut vocea mea puterea și a rămas doar cu teama.

Am un șarpe în stomac, îl auzi? Nu mi-a spus niciodată dacă s-a născut o dată cu mine sau dacă l-am plămădit mai târziu. Îl las uneori să vorbească în locul meu, deși mi-ar fi atât de bine dacă și-ar găsi o altă casă. Nu vreau să fiu mamă nici de șarpe nici de copil, chiar dacă uneori vreau.

Luna asta plină își cască gura să mă muște, nesățioasă, și iată ce mai rămâne: toți demonii pe care i-am înghițit își găsesc hrană în cuvintele și în carnea mea. Înoată prin mine ca argintul viu până vor găsi calea să mă reducă definitiv la tăcere.

Dragostea și moartea îmi dau semne că m-ar căuta de o viață întreagă iar în mine se naște sentimentul că mă vor găsi în același timp. Doamnă neagră, îți vei amâna atunci sărutul rece, mă vei ierta oare măcar pentru câteva ore? Te voi învăța apoi cum să fii și tu mai caldă și să te dai uneori cu ruj roșu pe buze, poate se va îndrăgosti și dragostea de tine.

Și în jur nu e nimeni

Text scris în tandem cu Radu Ianu:

O să ne prindă și o să ne tragă la ei, o să credem că-s fire sau corzi vocale dezamăgite de plâns. Iubiții noștri își rod unghiile într-un salon de spital și ne așteaptă cu privirea pierdută într-un monitor.

Dacă nu ești încă cenușă sau doar gând, o să găsesc puterea să-mi suflu de pe inimă invaliditatea și să alerg cu ochii închiși, peste toate mările pe care le-am plâns, până la tine.

Vreau neapărat să mă trezesc lângă tine, adică m-am săturat să mă trezesc singur și o gură pe care o spăl în fiecare zi în oglindă să-mi spună încet tu nu și nu și nu?

Mi-au trebuit trei nopți nedormite și două zile în ploaie să-mi dau seama ce aș vrea. Aș vrea să te văd cum sari goală din pat, deschizi repede cuștile și lași porumbeii să zboare. Și în jur nu e nimeni.

Nu aș putea să te împart nici nu propriul meu copil, doar eu am voie să primesc viață de la tine și să mă las înghițit de carnea ta albă ca de gura pământului. Nu aș putea să te împart nici cu mama ta, doar eu am voie să-ți dau viață, să-ți suflu aer în plămâni.

Când mi-e dor de tine, scot pianul în stradă și dau lecții la surde.

Copilul cuvântului

Aş vrea să te întreb dacă vrei să fii sufletul meu geamăn.

Nu am avut niciodată un frate care să mă înveţe cum să plâng cuvintele din palme fără să mă doară,

cum când înghenunchez în faţa destinului să-i cer îndurare

să pot să o refuz cu mândrie

pentru că nu mai am nevoie de milostenia lui, trei fărâme de fericire.

Nu mai depind de el, acum ştiu să-mi port suferinţa pe braţe în linişte. E un copil care se hrăneşte din toată setea mea de a trăi.

Când zâmbesc, pruncul intră din nou în mine,

mi se ghemuieşte în pântece scuipând lacrimi,

să nu uit că mai am de plâns.

Iar neliniştea mi-e mai uşoară acum

pentru că o împărţim ca pe ultima pâine

şi muşcăm amândoi din ea până la ultima suflare a cuvântului.

Cuvântul a fost la început tot un om,

femeia cu buze subţiri

care te ajuta să îţi faci perfuzia de fiinţă

şi să păstrezi amintirile cu grijă în formalină.

Într-o zi ai descoperit că există ferestre şi ai evadat,

alergând desculţ kilometri de asfalt fierbinte şi sticle sparte

şi m-ai găsit, cu copilul meu când în braţe, când în stomac

şi ţi-am promis că n-o să te mai las singur.



Nostalgie

În spatele peretelui pe care l-ai zugrăvit cu pântecul pătat de var roşu locuiesc oameni, draga mea. Sunt oameni cărora le e teamă când te aud plângând, iar când strigi noaptea în somn „Vreau să mă nasc, daţi-mi drumul!”, ei visează lăcuste care le ciugulesc buzele uscate. A doua zi când te văd în lift, te salută şi văd în ochii tăi ochi de lăcustă. Ştii câţi vecini s-au mutat din bloc din cauza ta, draga mea?

Iar aici sunt eu, cel care îţi vorbeşte, nu vrei să îl priveşti pe acest om pe care îl ţii închis. Înăuntru e noapte şi e un frig de coşciug. Tu priveşti fix un cui din perete care pentru mine nu înseamnă nimic, pereţii sunt plini de cuie şi de agăţători de haine. În fiecare lună, când plouă, atârni în ele perne cu păsări vii în ele.

Stai în colţul tău de canapea pe care l-ai botezat „mamă”, nemişcată, înţepenită în lichidul amniotic din jur, priveşti fix într-un punct din tavan şi taci, pentru că bebeluşii nu vorbesc în burta mamei. Îmi spui asta mereu când sunt între tine şi tine, claustrat în tine şi dau din picioare, îmi mai spui şi că eşti mama şi că te doare şi că mă aud vecinii şi că o să le trezesc pe surorile mele. Dar toţi vecinii s-au mutat, draga mea. Surorile mele îmi sunt fiice despre care tu credeai că sunt păpuşi de porţelan şi adăpostesc spirite rele. Le-ai încuiat în pivniţă să nu le mai vezi, se mai aude şi acum câte un plânset noaptea din pereţi, lacrimile lor sau vaietul păsărilor.

Într-o noapte, în timp ce dormi, o să-mi fac curaj să nu te mai iubesc şi să îţi las pieptul rece, gura uscată, iar ochii tăi or să poată să privească atunci un punct din tavan până îmi voi face milă să îi închid fără să mă mai doară. Iar cu cheia pe care o ţii ascunsă în cimitirul oaselor tale voi descuia toate uşile, iar în pragul fiecăreia voi aprinde o lumânare să găseşti drumul să te naşti din nou, în altă casă, în alt piept.

Încercare de a-l gândi pe celălalt

Text-joc, scris împreună cu Radu Ianu:

Aş fi vrut să fii femeia pentru care îmi fixez toate ceasurile. Uneori stau în fotoliu, afară plouă ca în duminica aceea când ai plecat fără umbrelă, fără să ştii unde, fără să ştiu că n-ai să te mai întorci. Aud acum un ticăit în ureche, venind nu pricep de unde, pentru că în acea zi de luni când continua să plouă am aruncat toate ceasurile afară în drum. Trăiesc într-o perfectă impostură, dragostea mea pentru tine nu e nimic altceva decât o maşină de tocat carne în care adesea unghiile mele devin un fel de soare care luminează aiurea într-o galaxie unde e singur şi despuiat, mărturie a golului care a rămas.

Te rog, ascultă-mă când îţi spun, sunt limba acestui sentiment ars pe care n-ai să-l înţelegi niciodată. Când spun te iubesc, cohorte de proşti stau şi se miră şi cel mai mult te iubesc când frămânţi aluatul pentru cozonac cu mâinile goale, cu mânecile suflecate, când mă rogi să îţi mai torn ulei iar eu îl găsesc pe cel mai încins, să îţi ardă palmele cu care n-ai ştiut să mă mângâi. Şi-atunci vocea mea spune „mai departe decât îţi poţi închipui inima mea, atât şi-atât de clandestină, se va opri într-o zi pentru tine şi în acea clipă, cu degetele zdrelite, voi scoate din mine tot răul, pentru că până şi dragostea se întoarce înapoi. Sau poate că sunt eu un clown care doar pretinde că te iubeşte iar tu, în felul tău de copilă cu urme de margarete pe coapse şi trei riduri mici pe fruntea tânără îmi declarai de fapt dragostea ta când îmi spuneai, privind în iarbă „dacă aş fi o furnică şi tu m-ai strivi sub talpa ta, m-aş întoarce fluture mireasă la capul tău când dormi.”

Pisica neagră îmi va răstălmăci iar cuvintele aşa cum aştepţi o ploaie să vină şi singurele zvâcniri care te mai ţin în viaţă sunt bătăile unei inimi pe care încet încet vei ajunge să o cunoşti. Iar acum, când plouă ca în duminica aceea scrisă în calendar de o ursitoare ştirbă, aud din nou un ticăit şi, ignorant cum sunt, îmi astup urechile şi acopăr cu năframe tot ce îmi mai arată totuşi trecerea timpului… florile care se ofilesc în glastră, sarea care devine jilavă în solniţă, fără să ştiu că ticăitul acela e de fapt o inimă nouă care bate la uşă.

Aş vrea să mă întorc în braţele tale aşa cum un copil se întoarce între picioarele mamei plângând.

“What the Last Evening Will Be Like”, Edward Hirsch

"You're sitting at a small bay window
in an empty café by the sea.
It's nightfall, and the owner is locking up,
though you're still hunched over the radiator,
which is slowly losing warmth.

Now you're walking down to the shore
to watch the last blues fading on the waves.
You've lived in small houses, tight spaces
the walls around you kept closing in
but the sea and the sky were also yours.

No one else is around to drink with you
from the watery fog, shadowy depths.
You're alone with the whirling cosmos.
Goodbye, love, far away, in a warm place.
Night is endless here, silence infinite."

Mai multe despre autor aici.

À bout de mots

“When we talked, I talked about me, you talked about you, when we should have talked about each other”(Michel Poiccard, À bout de souffle)

Vino cu toată liniştea ta dar nu te apropia, nu mă întreba nimic, nu-mi cere nimic şi nu aştepta nimic. Atunci îţi voi da totul chiar de ar trebui să împrumut de la alţii ca să am ce. Mi-e frică de tine cu neputinţa omului care, imobilizat, a văzut prea mult pentru că nu-şi putea închide ochii. Nu ştiu cine eşti şi mi-e teamă să aflu, să te cunosc, de ce să te cunosc? M-ai întrebat dacă vreau să merg cu tine la Roma ca în filmul acela cu “New York Herald Tribune, New York Herald Tribune!” ţi-aş fi răspuns că vreau într-o limbă în care Da seamănă atât de bine cu Nu încât nu ţi-ai fi dat seama ce am spus şi nu ar fi contat oricum. E doar un joc.

Un joc era şi când ţi-am spus să nu te îndrăgosteşti de mine chiar dacă cerul e alb, negru, verde sau albastru. Aş fi înregistrat asta pe un disc iar dacă l-ai fi ascultat vreodată invers, ai fi auzit cel mai groaznic mesaj subliminal: “Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă”, moment din care ar fi început să ţi se pară că toate păsările vorbesc în franceză iar oamenii în păsărească. Ce transformare dramatică în cotidianul tău. Aş fi inventat un dans pentru tine şi l-aş fi numit balet ţigănesc, tu în timpul ăsta mi-ai fi arătat cum se pregătesc vulturii pentru vulturoaice pe muzică grecească, până când trupurile noastre nu ar mai fi simţit nevoia de ele însele.

E prea simplu să cunoşti adevărul, lasă-mă mai bine să te învăţ liniştea, nu pe de rost, să fie nevoie să te mai uiţi uneori în tăcere ca să ţi-o aminteşti.

Era o lampă care îţi lumina faţa şi acum s-a stins

Text-joc, scris împreună cu Radu Ianu, în care fiecare am construit pe rând câte o frază:

“Cred că ştiu ce se întâmplă cu tine. Mi-am dat seama încă de când te-am văzut că vindeai roşii în piaţă cu şorţul tău colorat. Între timp a început iar să plouă, sunt două săptămâni de când te-am adus de la spital. Ploua şi atunci şi astăzi eşti la fel de palidă, ţi-aş pune perfuzii cu suflet, dar de unde să-l iau?

L-am cunoscut pe George la parterul clădirii, stătea pe scaun liniştit aşa cum vezi că stă o cămaşă pe spătarul scaunului, plângea în hohote, dar printre lacrimi am înţeles că părinţii l-au adus pentru un alt consult. V-aţi îmbolnăvit în aceeaşi zi şi din priviri v-aţi dat seama că veţi ajunge în acelaşi loc unde eu mă simt străină. Nu ştiam exact ce se întâmplă cu mine, am ameţit dintr-o dată, m-am dus repede la toaletă şi m-am uitat în oglindă, din spate se vedea umbra unei femei care-şi culege de pe jos hainele, s-a apropiat uşor de mine şi mi-a şoptit „L-am iubit toată viaţa, a murit şi  nu mi-a lăsat nimic nenorocitul”, apoi a plecat izbind uşa după ea. Erai tu, ştiu că erai tu, chiar dacă de obicei ai ochii mai negri, în ziua aia ai pierdut mai mult decât ai crezut că ai, gura mi se încleştase şi nu puteam să strig după tine să-ţi spun să nu pleci.

Şi nu ştiu de ce toate astea îmi aduc aminte, oricât de straniu ar suna, de primul băiat care m-a privit altfel, aveam şaişpe ani, se luase curentul şi a sunat la uşă un pitic, i-am răspuns şi m-a întrebat destul de direct, din câte-mi amintesc „Ce-ar trebui să fac să fiu cu tine?” „Hai să fugim cu circul”, i-am spus, să avem un număr despre doi oameni care se iubesc aşa cum nu îi vezi pe stradă, să mergem pe sârmă, tu să-mi săruţi genunchii iar eu să cad.” Şi totuşi când stau să mă gândesc, nu mi-a plăcut niciodată să fiu singură, asta îmi aduce iar aminte de evacuarea aia tâmpită, aveam paişpe ani şi au intrat dintr-o dată peste noi cu poliţia ţipând „Domnilor, e cazul să părăsiţi incinta”, bunica a început să zbiere, a scos pianul afară şi l-au trântit pur şi simplu în baltă, acum cine să mai cânte? Pe bunicul l-au internat la azil din pensia de veteran de război iar eu cu frati-miu am rămas să dormim sub pian până s-a întors mama şi ne-a luat cu ea în garsoniera din Piteşti, atunci ne-am cunoscut noi două, îţi aminteşti, erai singurul copil din bloc.

Te-am uitat, mi-a fost greu la început, dar stau acum cu mine şi mă gândesc, oare cum faci să uiţi pe cineva, hai să-ţi spun… închizi ochii, îţi laşi capul pe spate şi începi să fredonezi o piesă oarecare până adormi, când te trezeşti e foarte sigur că nu mai ştii pe nimeni. Fac asta în fiecare zi, trei-patru minute în toate dimineţile nu ştiu dacă exişti, dacă te trezeai vreodată noaptea şi mă strigai pe un nume pe care atunci oricum nu mi-l amintesc, nu-mi pasă dacă exişti, apoi tot ce îmi doresc e să adorm din nou, când nu ştiu de tine pentru că sunt singură, când imi revine memoria brusc, pentru că sunt şi mai singură.”