Tango 11

(…)

– Alo, eu sunt!

– Bună ziua, aş dori să vorbesc cu..

Cu cine vroiam să vorbesc? Habar n-aveam cum o cheamă. Ce puteam să fac, să o etichetez? Să-i spun că aş dori să discut cu domnişoara cu părul creţ din gară? Că e domnişoară sau nu, n-aveam cum descifra.. poate avea părul creţ de la permanent, poate s-a tuns, iar gară e un cuvânt atât de urât pentru a începe o conversaţie.

– Îmi pare rău, nu v-am reţinut numele, ne-am cunoscut..

Nu, cunoscut e un cuvânt prea mare, şchiopătez azi printre cuvinte nelalocul lor, cu multe consoane. Trebuia să mă gândesc înainte de a forma numărul, să îmi fi notat pe o hârtie ce am de spus, cum făceam de fiecare dată când eram puber şi vroiam să sun vreo fată. De sunat nu le sunam niciodată, doar îmi imaginam că vorbesc cu ele şi le zâmbeam la şcoală ca şi când aş fi vorbit în realitate. Se uitau ciudat la mine, iar diriginta i-a spus mamei că sunt desfrânat şi că-mi fug ochii, s-a speriat şi fiind femeie cu frica lui Dumnezeu, conservatoare, m-a pus să citesc în fiecare seară câte zece rugăciuni.

– Ne-am întâlnit în urmă cu trei luni pe drumul dinspre mare.

– Aa, Andrei, nu am auzit nimic de tine atâta timp.. Îmi permiţi să-ţi spun Andrei, da? Îmi sună a nume de bărbat care călătoreşte singur şi aşa te-am avut fotografiat până acum în minte, ca pe un Andrei.

– Mă bucur că îţi aminteşti de mine, Andreea. Andreea e nume de femeie care călătoreşte singură?

– Posibil, dar Irina e nume de femeie căreia nu îi place deloc să pornească singură la drum.

– Irina, ne putem întâlni la o cafea?

– Dacă îmi promiţi că te bărbiereşti, Andrei! (…)